încarnate-n vene, oase şi piele

pe care ni le aprindem

pe toate deodată

sub efectul unei explozii controlate

dar când altcineva vine

cu un chibrit aprins la fitilul nostru

nu dă naştere unui peisaj idilic

ci unei catastrofe

unui Big Bang

unui incendiu ce nu poate fi oprit

de nimeni

niciodată

           Azi un pic

                     Mâine încă un pic

Şi tot aşa, până prăpastia dintre ei e de la cer

la pământ.

Dar tot oamenii găsesc consolare în abandon într-un proces mult mai complex, de uitare. Uită că au fost lăsaţi singuri

de o parte

şi de alta

a prăpastiei

şi se regăsesc între ei. 

"Şi tu ai fost aruncat tot la polul stâng?"

"Mă bucur să ne întâlnim la polul drept."

Ce-i mai tragic, însă, e când prăpastia e atât de neaşteptată încât mulţi oameni pur şi simplu se trezesc într-o

c

  ă

     d

e

r

 e

continuă, 

aspiraţi la infinit

de o consolare în pi (necunoscut).

Nu trecea o zi fără să le admire ca şi cum el însuşi le-ar fi pictat cu multă migală şi dragoste. Apoi, luându-şi costumul de baie din colecţia “Fan Albă-ca-Zăpada”, se arunca liniştit în ibricul umplut până la jumătate cu apă călduţă, în care aşeza, în funcţie de stare, pliculeţe cu ceai verde, de tei, negru sau de muşeţel. Alegerea esenţelor era foarte importantă pentru piticul bipolar, pe care teiul îl liniştea complet, în timp ce ceaiul verde îi dădea închipuiri psihedelice.

În ziua despre care insist să vă povestesc piticul tocmai se întorsese de la o licitaţie de unde obţinuse la un preţ de şapte cutii de ceai o pictură de-a lui Salvador Dali, la scară foarte mică. Nu era prima oară când participa la o licitaţie de acest gen – toate celelalte picturi fuseseră achiziţionate la fel, la preţuri destul de variate. Şi nici nu era prima oară când se războia cu o pitică blondă pentru picturi atât de valoroase. Pitica aceea îi fusese un rival demn de luat în seamă, aşa că micul amator de artă o invită într-o zi să treacă pe la ibricul lui. Aflase că rivala – căreia îi voi atribui prescurtarea R. pentru a nu produce drame, în caz că legenda se dovedeşte a fi întâmplare adevărată – locuia într-o conservă de peşte, ce aparţinuse bunicii sale. Piticul – pe care îl voi numi de-aici încolo Ludo, datorită aspectului său jucăuş – rămase de altfel perplex la toate povestirile şi destăinuirile pe care i le făcuse R., de la amintiri din copilărie şi până la cumpărarea primei cutii de chibrituri. Petrecură astfel mai bine de 7 zile şi 7 nopţi, discutând câte-n Lună şi în stele, bând ceai şi mâncând boabe de mazăre. Nu a fost deloc o surpriză când Ludo şi R. s-au îndrăgostit iremediabil unul de celălalt după numai o săptămână de palavre şi râsete. R. îl găsea carismatic şi dibace, Ludo o vedea ambiţioasă şi vioaie. Aveau aceleaşi gusturi în materie de artă, ceaiuri şi conserve cu mazăre aşa că, bineînţeles, şi-au jurat iubire eternă, sau măcar până la crăparea ibricului.

Ludo se simţea în al nouălea cer. Petrecuse cu R. mai bine de cinci ani piticeşti plini de iubire, echivalentul a trei zile pe care le trăieşte un Homo Sapiens Sapiens, ceea ce era enorm pentru un pitic. Se iubeau în neştire pe buza ibricului, pe coada acestuia, înăuntrul său, în afara sa. R. devenea pe zi ce trece mai frumoasă în ochii lui Ludo, până în ziua în care a dispărut subit. De fapt, nu, am sărit prea repede la acest fapt. Într-o variantă mai lungă şi la fel de adevărată, R. îl iubea şi ea nespus de mult la rândul său. Îşi proiectase toate planurile de viitor în ochii lui, probabil că şi-ar fi dat întreaga zestre (care cuprindea conserva de peşte, o furculiţă folosită pe post de tobogan şi câteva haine) doar ca să-i fie alături. Din fericire n-a făcut-o, pentru că ar fi rămas şi fără zestre, şi fără Ludo. Se întâmplă că R. a cunoscut la o licitaţie din Vest un pitic francez, cu mustaţa lui Dali şi expresivitatea lui Van Gogh. Nu i-ar fi ajuns ani întregi de Homo Sapiens Sapiens să-şi explice sentimentele faţă de acest pitic francez – pe care cititorii ar trebui să-l poreclească după bunul plac – dar nici sentimentele care i-au rămas pentru Ludo după această întâlnire. Cu toate acestea, ar fi putut foarte bine să explice motivele pentru care, într-o zi, a părăsit pur şi simplu ibricul lui Ludo.

“Iubitule, să mă ierţi dacă socoteşti că ţi-am greşit cu ceva într-adevăr. Dar eu nu cred că am greşit, pur şi simplu mi-am ascultat inima. Iar inima a decis. Ai grijă de tine, ai grijă de picturi, de ibric...

Îţi las colecţia mea de tablouri, sunt sigură că le vei admira nespus şi în lipsa mea. Şi dacă nu o vei face, bănuiesc că e în regulă dacă le arunci în apă clocotită. Mie mi-e totuna. Voi rămâne a ta mereu, până ce ibricul va crăpa pentru totdeauna.”

Primul impuls al lui Ludo fu să rupă colţul de şerveţel pe care scrisese R. ultima sa scrisoare către el. Al doilea impuls îl îndemnă să n-o facă. Când al treilea impuls se pregătea să plece de la sursă, Ludo deja rupsese scrisoarea.

Apoi plânse.

Plânse 3 zile doar ca să râdă ca un maniac 3 nopţi. Tablourile rămase în urma lui R. zăceau undeva într-o conservă de mazăre, departe de ochii lui Ludo. Gândea lucruri murdare la adresa lui R., de care îi era ruşine în secunda următoare. Apoi totul se risipea şi plângea iar. Noaptea nu mai putea să doarmă. Într-una dintre ele visă doar ape tulburi, probabil aromate de un pliculeţ de ceai, care parcă îl chemau. Miroseau a eliberare, a ceva superior lumii obişnuite. Când se trezi, Ludo ştia exact ce avea de făcut.

Transpirase atât de rău încât simţea nevoia unei băi. Umplu ibricul până la jumătate şi sări cu capul înainte, pregătit. Înotă circa 10 minute, ieşi la suprafaţă, înotă din nou la fundul ibricului, ieşi, urlă. Era atât de singur încât propria umbră părea să fie un musafir nepoftit. Pliculeţul de ceai de tei ar trebui să-l liniştească... Da, totul va fi mult mai bine după baia asta...

Adormi în ibric şi visă frumos pentru prima oară într-o lună. Se visa undeva la un bâlci, vara. Se rotea nebuneşte într-un carusel, apoi deodată mânca vată de zahăr pe băţ, apoi ceva se întâmplă şi părăsi bâlciul. Ajunse pe o uliţă părăsită. Nu era nici ţipenie de pitic, nici măcar o floare pe marginea drumului. Ludo începu să alerge, uitându-se la casele înşirate de-a lungul uliţei. Nicio lumină nu era aprinsă. Apoi, dintr-o dată, nu mai simţi sub picioare nimic. Zbura. Aerul respirabil se rarefiase. Parcă se îneca cu cât urca mai sus. Nu se putea opri, nici nu avea rost să mai încerce să coboare înapoi pe uliţă. În nări nu mai simţea decât aroma florilor de tei, iar în urechi îl invadase o apă călduţă, ca cea din ibricul în care făcuse baie de atâtea ori într-o viaţă anterioară.

de întuneric

de păianjeni

de mama când se supără că am spart o vază

de rupere de imaginar

de realitate

de îngheţată iarna

de lipsa cuiva pe care să-l ţin de mână

de mine

şi o las să se zbată precum vrăjitoarea care i-a răpit pe Hansel şi Gretel într-o căldură insuportabilă, o putere de supererou cu pătură de lână în loc de capă strălucitoare. Gata şi pe anul ăsta. Mâine o iau de la capăt.

plus unu

fac unu

seara, înainte de culcare,

şi în timpul zilei (doar după ce îţi bei cafeaua).

unu

plus unu

fac unu

în zilele când plouă şi n-avem umbrelă,

când îmi spui cu un zâmbet nătâng "te prinde mai bine rimelul pe obraji"

unu

plus unu

fac unu

undeva într-un trecut îndepărtat,

când încă te păcăleam că ştiu matematică.

Amândoi ne-am ţinut de cuvânt. De-atunci el are mare grijă de demonii mei, iar eu de ai lui.