stele pistrui

fă-mă să-mi fie dor

Arată-mi că mă auzi. Fă-mă să-mi fie dor. Toarnă-mi cinci pliculeţe de zahăr în cafea şi priveşte-mă cum mă enervez. Pleacă din casă şi nu te întoarce decât după două zile. Lasă-mă să-ţi arăt că te aud. Lasă-mă să te fac să-ţi fie dor. Ignoră-mă când te caut. Găseşte-mă când vreau să fug. Arată-mi că mă auzi. Fă-mă să-mi fie dor. Uită să-ţi speli farfuriile, lasă dezordine în urma ta. Lasă-mă să fac ordine din haos. Lasă-mă să-ţi arăt că te aud. Lasă-mă să te fac să-ţi fie dor. Urlă la mine şi goneşte-mă, descoperă-mă, explorează-mă. Întoarce-te când ţi-e uşor şi când ţi-e greu. Arată-mi că mă auzi. Fă-mă să-mi fie dor.

Etichete: cu tendinţe de descompunere, iubesc

0 comentarii

când îmi vor deschide c(rei)erul

Când şi dacă îmi vor deschide creierul
Şapte cercetători britanici, doi americani şi un olandez
Probabil că vor muri asfixiaţi de valul de gânduri
Ce va răsuna cu ecou din cutia mea craniană.

Ziarişti din lumea întreagă vor investiga atunci cazul
Celor zece curajoşi sacrificaţi în numele ştiinţei
De câteva amintiri, nelinişti, regrete, reziduuri.

Vor veni alţi zece cercetători din alte colţuri ale lumii
Şi vor anihila orice urmă de nelinişte.

Apoi va fi tăcere.

Dar până atunci e zgomot în surdină,
Neliniştile sunt toate la locul lor,
Ordonate alfabetic, deşi toate poartă
Numele tău.

Etichete: cu tendinţe de descompunere, trăiesc

0 comentarii

constanta de neechilibru

De şapte ori am vrut să-ţi pun arsenic în cafea
de opt ori n-am făcut-o.

De trei ori te-am urât
de patru ori te-am minţit că te urăsc.

De nouăsprezece ori nu ţi-am răspuns la telefon
de douăzeci de ori te-am sunat.

De patru ori am alunecat de pe aţă
de cinci ori m-ai prins.

De zece ori am rămas,
de unsprezece ori am plecat.

Etichete: cu tendinţe de descompunere, iubesc

2 comentarii

oamenii trişti scriu

Mi se-ntâmplă uneori să-mi agăţ inima într-un ciob, să se-mpiedice de-o sârmă sau, chiar mai rău, să fie furată de altcineva. Cineva care nu doar că o zgârie şi o calcă în picioare, dar care mă minte spunându-mi câtă grijă are de ea. Şi eu îl cred de fiecare dată, căci nu-mi arată niciodată în ce stare a ajuns biata inimă. Iar eu nu simt decât un gol în mine, un dor imens să-mi iau inima în braţe, s-o alint şi să o las acolo unde îi este locul. Dar calc pe toate astea şi o las în mâini străine, mai rele decât orice ciob şi orice sârmă.

Când se-ntâmplă astfel de lucruri, iau un creion şi scriu. Nu picură sânge, şi nici dor. În schimb golul se umple, o inimă îşi face loc, şi e bine. E bine până realizez că ea e acolo şi că, de fapt, nu e a mea. Nu-i ce caut eu. Şi ea nu-i a nimănui, e o nălucă şi atât. Şi-atunci o smulg din mine, şi o calc în picioare, şi o sufoc.

Şi-apoi mă întorc la scris. Până la urmă tot trebuie să dau de inima mea adevărată. Trebuie şi golul ăla să se umple cu ceea ce-i al meu. De-ajuns cu pseudo-inimile.

Etichete: cu tendinţe de descompunere, trăiesc

2 comentarii

vitrina

Mergeam în pas alert către gară. Nu aveam niciun motiv să mă grăbesc, şi cu toate astea asfaltul rezona cu bătăile inimii, pulsul întrecea secunda. Nu mă grăbeam către tren, ci doar către peron. Voiam să văd oameni fericiţi. Şi eu sunt în sinea mea tot un om fericit. Poate tocmai de-asta mă bucură atât de tare zâmbetele altora. Cupluri care nu s-au văzut de zile, poate săptămâni întregi. Mame strângându-şi la piept copiii. Prieteni veniţi de la sute de kilometri, taţi întorşi de la muncă zi de zi, bunici cu nepoţi pe care soarele i-a prins obraznic pe litoral. Fericire.
Mă grăbeam să alerg către ea. Asfaltul încins de pantofii mei şi ameţit de maşinile care circulau neîncetat pe bulevard părea să se topească uşor, încetinindu-mă şi pe mine. M-am oprit câteva secunde pentru a-mi trage sufletul, iar ochii mi-au alunecat în jur. Câteva blocuri cu balcoane doldora de cearşafuri puse la uscat, câţiva copaci ce îşi ţineau companie unul altuia, o vitrină. Un geam care mă despărţea de cineva din spatele ei. Nu mi-am dat seama în primul moment cine era. Nu distingeam decât o umbră vagă şi un tremur uşor. M-am apropiat. Încă nu puteam să-l disting perfect, dar deodată căpătase o formă mai umană. Purta o cămaşă, băgată în pantaloni, şi un zâmbet trist. Probabil că arătam ca cel mai ciudat trecător din ziua respectivă. Pur şi simplu nu mă puteam stăpâni din a-l privi insistent pe străinul din spatele vitrinei. Tristeţea din ochii lui mă înlănţuise şi pe mine, şi aş fi dat orice ca să-i curm suferinţa în vreun fel. L-aş fi luat cu mine la gară, să privim împreună minunea revederii. Dar n-am făcut asta. Doar l-am privit şi am spus, aproape imperceptibil
"Îmi pare rău."
Străinul mi-a răspuns, aproape instantaneu, parcă bătându-şi joc de mine
"Îmi pare rău."

Etichete: cu tendinţe de descompunere, trăiesc

0 comentarii

câteva gânduri scurte pentru care nu am timp

Vorbim despre viaţă şi-n acelaşi timp uităm s-o trăim. Ne lipim pe pereţi poze care să ne inspire, citate din autori cu nume dubioase ale căror cărţi nu le-am citit niciodată. Şi cel mai probabil nici nu o vom face. Frigiderul e plin de post-its de toate felurile, uneori scrise chiar de mama.

"să ai o zi bună, pui"

"smile!"

"nu-ţi uita sandwich-urile, sunt în frigider"

"încă 3 zile până la excursie"

Şi vorbeşti despre viaţă.
Şi scrii despre ea.
Şi ţi-o iroseşti cu nimicuri ca scrisul unor post-its, lipitul unor postere pe care uiţi deseori să le priveşti.

Uiţi să-l suni şi să-l întrebi dacă i-a trecut răceala.
Sau să-i scrii celei mai bune prietene, care locuieşte undeva la 700 de km depărtare.
Să-i cumperi flori bunicii pentru că ţi-a făcut orez cu lapte şi găluşte cu prune.

Uiţi că renaşti cu fiecare lacrimă pe care o laşi să cadă, cu fiecare zâmbet pe care îl dăruieşti, cu fiecare pas pe care îl faci după ce te-ai împiedicat şi ai căzut.

Vorbeşti despre viaţă atât de frumos...

Etichete: cu tendinţe de descompunere

0 comentarii

rânduri închinate cuiva drag

Au trăit fericiţi mulţi ani. Hrăneau împreună porumbei de la balconul garsonierei. Ea îl învăţase să facă asta. El iubea mai mult câinii, uneori chiar ei îl conduceau acasă când el se întorcea de la piaţă. O iubea mult. Femeia de la trei poate să confirme asta. Verighetele lor se asortau trist cu pielea ridată şi ochii obosiţi, dar şi cu zâmbetele blânde şi pline de viaţă. O iubea foarte mult.
Apoi ea a murit. El a continuat să hrănească porumbeii. Să fie condus acasă de câini. S-o iubească. Să poarte verigheta care acum se asorta cu umbra unui zâmbet şi ochii veşnic plânşi. O iubea cel mai mult.

Etichete: cu tendinţe de descompunere, scurtez

0 comentarii

cos(vis)

Cine spune că visul său e imposibil e un mare impostor. Niciodată să nu credeţi un om care nu ezită să vă spună verde-n faţă că visul său este irealizabil sau ilogic. Dacă oricare dintre cunoştinţele dumneavoastră a rostit aceste cuvinte, nu vă îndepărtaţi de ei; încercaţi să-i aduceţi pe calea cea bună. Mai exact, daţi-le putere învelită în cuvinte.

Eşti îndeajuns de puternic, eşti propriul tău erou, acum şi pentru totdeauna. Nicio fată cu păr lung şi pistrui nu te va salva prin săruturi. Niciun băiat îmbrăcat într-un tricou Polo nu te va ridica atunci când o să cazi. Tu o să te salvezi. Tu o să te ridici de unul singur.

Visul tău nu e mai nebun decât al altuia. Visele sunt nebune prin definiţie. E o axiomă pe care trebuie s-o înveţi, s-o accepţi, s-o foloseşti în favoarea ta. Fii nebun, fii diferit, fii compatibil cu visul tău. Dacă ţelul tău e prea sus, foloseşte o scară. Dacă nu-ţi trebuie o scară, atunci împinge-l tu mai sus. Fă-l să pară imposibil. Visele sunt făcute să pară imposibile. Şi asta e o altă axiomă.

Rezonează cu tine însuţi. Dacă nu-ţi îndeplineşti visul aici, schimbă oraşul. Ţara. Perspectiva. Fă înconjurul lumii, al oraşului, al blocului în care locuieşti. Găseşte soluţii fără să le cauţi. Pune-ţi dorinţe când vezi stele căzătoare.

Cine spune că visul său e imposibil e un mare impostor. Cine crede că visul său e imposibil n-a avut încă puterea de a visa cu adevărat.

Etichete: cu tendinţe de descompunere, trăiesc

0 comentarii

într-un univers paralel

Mi s-a spus că dacă mă gândesc la vieţile pe care le am în lumi paralele, totul ar fi mult mai uşor. Aş şti că există un loc unde trăiesc pe o insulă, un altul unde sunt complet fericită, sau unul în care nu răcesc niciodată primăvara. Dar mă amărăsc şi mai mult cu fiecare lume paralelă pe care mi-o construiesc în cap, pentru că ştiu că printre sutele de vieţi pe care le conduc, măcar una dintre ele stă în palma ta. Fără griji, fără nicio frică, fără măcar să-i pese de ce va urma.

Şi e în regulă dacă în acea viaţă nu trăiesc pe o insulă sau nu sunt complet fericită sau răcesc primăvara, pentru că eşti şi tu acolo, şi nu eşti un străin, iar privirea ta nu e decât cel mai frumos dar pe care mi l-ai oferit vreodată.

În lumea aceea ştiu că ai nevoie de mine pe cât am eu nevoie de tine, ştiu că zilele trec extrem de repede cu tine şi nopţile extrem de greu fără tine. Altceva nu mă interesează.

De fapt nici măcar însăşi forma noastră umană nu mă interesează. Putem fi amândoi nişte somoni, iepuri sau cimpanzei. Sau tu să fii leu, iar eu căprioară. Sau invers, de ce nu? Vreau să trăiesc într-o lume în care ne dăm o a doua şansă iar, şi iar, şi iar, până iese cum vrem noi.

Te las să fugi de mine, cu speranţa că în universul în care trăim acum te vei întoarce. Din nou, şi din nou, şi din nou. Şi că eu mă voi reîndrăgosti mai tare cu fiecare întoarcere a ta.

Etichete: cu tendinţe de descompunere, iubesc

0 comentarii