Mergeam în pas alert către gară. Nu aveam niciun motiv să mă grăbesc, şi cu toate astea asfaltul rezona cu bătăile inimii, pulsul întrecea secunda. Nu mă grăbeam către tren, ci doar către peron. Voiam să văd oameni fericiţi. Şi eu sunt în sinea mea tot un om fericit. Poate tocmai de-asta mă bucură atât de tare zâmbetele altora. Cupluri care nu s-au văzut de zile, poate săptămâni întregi. Mame strângându-şi la piept copiii. Prieteni veniţi de la sute de kilometri, taţi întorşi de la muncă zi de zi, bunici cu nepoţi pe care soarele i-a prins obraznic pe litoral. Fericire.
Mă grăbeam să alerg către ea. Asfaltul încins de pantofii mei şi ameţit de maşinile care circulau neîncetat pe bulevard părea să se topească uşor, încetinindu-mă şi pe mine. M-am oprit câteva secunde pentru a-mi trage sufletul, iar ochii mi-au alunecat în jur. Câteva blocuri cu balcoane doldora de cearşafuri puse la uscat, câţiva copaci ce îşi ţineau companie unul altuia, o vitrină. Un geam care mă despărţea de cineva din spatele ei. Nu mi-am dat seama în primul moment cine era. Nu distingeam decât o umbră vagă şi un tremur uşor. M-am apropiat. Încă nu puteam să-l disting perfect, dar deodată căpătase o formă mai umană. Purta o cămaşă, băgată în pantaloni, şi un zâmbet trist. Probabil că arătam ca cel mai ciudat trecător din ziua respectivă. Pur şi simplu nu mă puteam stăpâni din a-l privi insistent pe străinul din spatele vitrinei. Tristeţea din ochii lui mă înlănţuise şi pe mine, şi aş fi dat orice ca să-i curm suferinţa în vreun fel. L-aş fi luat cu mine la gară, să privim împreună minunea revederii. Dar n-am făcut asta. Doar l-am privit şi am spus, aproape imperceptibil
"Îmi pare rău."
Străinul mi-a răspuns, aproape instantaneu, parcă bătându-şi joc de mine
"Îmi pare rău."

Etichete: cu tendinţe de descompunere, trăiesc

0 comentarii