Mi se-ntâmplă uneori să-mi agăţ inima într-un ciob, să se-mpiedice de-o sârmă sau, chiar mai rău, să fie furată de altcineva. Cineva care nu doar că o zgârie şi o calcă în picioare, dar care mă minte spunându-mi câtă grijă are de ea. Şi eu îl cred de fiecare dată, căci nu-mi arată niciodată în ce stare a ajuns biata inimă. Iar eu nu simt decât un gol în mine, un dor imens să-mi iau inima în braţe, s-o alint şi să o las acolo unde îi este locul. Dar calc pe toate astea şi o las în mâini străine, mai rele decât orice ciob şi orice sârmă.

Când se-ntâmplă astfel de lucruri, iau un creion şi scriu. Nu picură sânge, şi nici dor. În schimb golul se umple, o inimă îşi face loc, şi e bine. E bine până realizez că ea e acolo şi că, de fapt, nu e a mea. Nu-i ce caut eu. Şi ea nu-i a nimănui, e o nălucă şi atât. Şi-atunci o smulg din mine, şi o calc în picioare, şi o sufoc.

Şi-apoi mă întorc la scris. Până la urmă tot trebuie să dau de inima mea adevărată. Trebuie şi golul ăla să se umple cu ceea ce-i al meu. De-ajuns cu pseudo-inimile.

Etichete: cu tendinţe de descompunere, trăiesc

2 comentarii