ziua în care nu mi-a fost frică de nimic
O dată pe an mă adun piesă cu piesă, de pe covor, de sub canapea, de pe candelabru, de pe petala unui bujor, mă reconstruiesc geometric şi estetic cu degete amorţite, sap şanţuri în piele şi las toate fricile să curgă alene - din creier, apoi din urechi, din braţe (mă gâdilă teribil mersul lor agale), din genunchi, din tălpi - într-un vas de ceramică. Vasul îl pun apoi la cuptor, şi las frica
de întuneric
de păianjeni
de mama când se supără că am spart o vază
de rupere de imaginar
de realitate
de îngheţată iarna
de lipsa cuiva pe care să-l ţin de mână
de mine
şi o las să se zbată precum vrăjitoarea care i-a răpit pe Hansel şi Gretel într-o căldură insuportabilă, o putere de supererou cu pătură de lână în loc de capă strălucitoare. Gata şi pe anul ăsta. Mâine o iau de la capăt.
Etichete: însufleţesc, jucăuş
0 comentarii
