vibraţii
sunt o fire iraţională,
şi-o puştoaică-n rochii vaporoase;
în ascensiunea
mea spre sfere invizibile am vene sparte
de zbucium şi
carne fragedă, de frivolităţi rapsodice,
dar mai ales de
tot ce e în atomul ăsta, ăsta pe care-l ating acum,
care tremură în
mine şi mă tulbură grotesc;
tot ce e în el,
sârme de lacrimi şi insomnii la ora trei şi-un sfert,
când viaţa mea
suferă de guturai şi tălpile-mi sunt reci.
dar tot în el
stau reziduuri de veri aşteptate, de mări agitate,
de suflete pustii
şi ceşti aburinde; şi-abia atunci am simţit
că mă nasc din
neant, doar în momentul când universul se oprise
numai pentru o
clipă din expansiunea sa spre haos,
când nu ştiam de
tine, sau de mine,
când „noi” nu era
nici absolut, nici relativ;
nu era nici măcar
un cuvânt, pentru că abia mai târziu
l-am inventat noi
doi, ca o pătură pe cer să ne-nvelească
memoriile, setea,
supernovele din noi, apusul din mine şi codrul din tine.
Etichete: poezind, visez
0 comentarii
