Ea (cu urechea lipită de podea): Ai putea să faci mai multă linişte? Nu aud nimic.
O altă ea: Nu-i vina mea. Pur şi simplu nu mă pot controla. Am emoţii.
Ea: Emoţii? Nu fi proastă. (chicotind) N-ai de ce să ai emoţii. (mai cald) O să treacă... Nici n-o să realizezi ce repede va dispărea totul, şi atunci...
O altă ea: Atunci ce?
Ea: Atunci va fi, într-adevăr, o tăcere deplină.
Câteva secunde de tăcere se scurg. Undeva, în surdină, se aude un ceas ticăind. Trece o secundă, trec trei, trec zece. O dată cu ceasul se mai aude ceva, mult mai încet.
Ea: Pentru Dumnezeu, stăpâneşte-te!
O altă ea: Nu pot! Simt că-mi pierd minţile. Toată viaţa m-am pregătit pentru momentul ăsta, şi... şi acum că vine, nu mai sunt atât de sigură... (observă grimasa prietenei sale; alintată) Hai, mai spune-mi despre toată treaba asta...
Ea: Ce vrei să mai ştii?
O altă ea: Nu ştiu, orice. Ştiu atât de puţine lucruri, mă simt nepregătită. Ce simţi în prima secundă? Ce simţi după? Cât de razna o ia inima?
Ea: Nu mai rău decât a luat-o deja.
O altă ea (la fel de frenetic, ignorând-o): Chiar aşa e? Zilele chiar trec mai repede? Şi nopţile mai greu? Şi simţi o durere în piept permanent, chiar şi atunci când primeşti ce vrei, şi totul, dar totul durează atât de puţin...
Ea: Se pare că ştii destule.
O altă ea: Haide, spune-mi!
Ea: Fie. (oftează, ca şi cum ar mai fi avut discuţia asta de o sută de ori înainte; la început plictisită, creşte treptat şi culminează în nebunie) La început nici nu ştii că ai găsit-o. Cine zice că a găsit iubirea din secunda în care a întâlnit-o se înşală amarnic. Pur şi simplu nu ştii... Simţi doar că inima îţi bate atât de tare că-ţi sare din piept. Că pupilele se dilată, iar muşchii tremură pe oase. La început totul e frumos, simplu. Doi visători se ţin de mână, flămânzi de corpul celuilalt, însetaţi de o armonie pe care azi o mai găseşti doar în cuplurile bătrâne... Dar stai, asta nu e tot. Pe măsură ce avansezi totul creşte. Creşti tu, creşte sufletul în tine şi în afară, totul se transformă, dar tu eşti oarbă, nu-ţi dai seama! Eşti prinsă în cuşcă, dar nu vrei să vezi asta. Inima bate tot mai tare, venele aproape se sparg, şi bate, şi bate, şi dintr-o dată POC!
O altă ea: Poc...?
Ea: Da, şi-atunci moare totul, într-o singură clipă. Clipa care desparte haosul de ordine. Eşti secată, eşti mută, eşti... Eşti...
O altă ea: Fâs.
Ea: Nimic.
O altă ea: Abis.
Ea: O supernovă.
O altă ea: Şi ce pot face ca să nu mă îndrăgostesc?
Ea: Coboară într-un beci întunecat şi dă-ţi voie ţie însăţi să te ofileşti.
O tăcere la fel de lungă ca şi data trecută. De data asta bătăile inimii se aud mai tare decât ceasul. E prea târziu pentru ofilire, soarele deja a răsărit.

Etichete: dialog bidimensional, visez

0 comentarii