A fost odată ca niciodată un popor de miliarde de stele. Toate stelele locuiau pe tărâmul întins al Cerului, în galaxii diferite, despărţite de oceane şi mări formate din găuri negre. Populaţia stelelor creştea atât de repede încât Cerul se întindea tot mai mult pentru a le face loc tuturor şi pentru a nu cauza neplăceri din cauza lipsei de spaţiu.

Se spune că fiecare stea primea la naştere "omul ei norocos", aflat pe îndepărtata Terra, un punct care se zărea doar cu lupa pe harta Cerului. Omul norocos îi ghida stelei viaţa, era destinul ei. Nimic nu putea să despartă steaua de necunoscuta fiinţă care era acest om.

Se mai spune că un om cade de pe Terra atunci când steaua lui moare, străbătând Cerul. Se crede că steaua şi omul parcurg aceeaşi dreaptă şi că se întâlnesc inevitabil la mijlocul ei. S-a tot auzit de expresia "a te înălţa la Cer", care completa perfect apusul stelelor căzătoare.

Stelele observă oamenii cu ajutorul unor dispozitive speciale. Mai precis, observă aura lor, strălucirea din ochi şi suflet. Stelele n-au văzut niciodată un lucru mai strălucitor decât omul, şi adesea se întreabă dacă oamenii au avut vreodată habar de ele.

Nu în ultimul rând, se spune că stelele nu visează. Ele stau treze toată viaţa, în încercarea de a forma constelaţii cu celelalte stele. Se pare că pe Terra lucrul ăsta ar însemna întemeierea unei familii. Stelele iubesc şi ele, de-aceea unele strălucesc mai puternic decât altele, până ajung să se mistuie.
Stelele mor cu gândul că-şi vor întâlni în fine omul norocos. Lor nu le este frică de moarte.

Etichete: jucăuş, visez

0 comentarii