Ielele se mută vara pe o sferă mai puţin călduroasă şi poluată decât Terra. Acolo trăiesc în peşteri decorate cu desene rupestre, flori aşezate pe stalagmite şi ies deseori în lumina Soarelui generos, aşteptând. Aşteaptă să vină momentul de reîntoarcere pe Pământ, la feciorii cu bujori în obraji şi pădurile din munţi. Ielele lucrează mână-n mână cu Zburătorul, un tânăr nici fecior, nici cu bujori, dar extrem de frumos şi foarte des visat de fetele din sate. Nimeni nu ştie unde locuieşte Zburătorul. Unii zic că se-ascunde într-un stup, alţii că ar veni tocmai de pe altă planetă. Bătrânii cred că fie a venit din Rai, fie din Iad. Peste tot se vorbeşte despre el. Cu toate acestea, ielele nu se întâlnesc niciodată cu Zburătorul. Mai curând să vină potop şi catastrofă decât să se întâlnească o fată a codrului cu un Cupidon. De aceea se îndeletnicesc ielele cu ţesutul iilor iar Zburătorul cu învăţat căluşarii să danseze. Fiecare îşi pregăteşte propria tabără, veşnicul război între fete şi băieţi. Ele, îmbrăcate în straie dumnezeieşti, împotriva lor, zei proscrişi ai dansului. Tare se mai bucură ielele şi Zburătorul pe lângă muritorii de rând, parcă n-ar mai părăsi Pământul. Dar trebuie să se pregătească pentru anul următor, să ţeasă alte veşminte şi să cheme alţi feciori la dans. Şi mor feciorii de dorul ielelor, şi fecioarele de dorul Zburătorului, dar se au unii pe alţii. Chiar şi în cea mai neagră singurătate pe care o poate provoca iubirea.

Etichete: iubesc, jucăuş

0 comentarii