Ştii ce cred eu? Cred că Woody Allen ar face zece filme despre povestea noastră de dragoste. Nu, nu la Roma sau la Paris. Aici, în Bucureştiul ăsta prăfuit, doldora de oameni trişti şi agitaţi, în care sucombă atâtea poveşti nespuse. Aici, pe străzile înfundate pe care vibrăm împreună. În faţă la Non-Stop, unde m-ai aşteptat în ploaie în ziua aia… Mai ştii? Ai răcit şi ai făcut febră din cauza mea. Niciunul dintre noi n-avea umbrelă. Mi-ai dat hanoracul tău pentru că mi-era frig, iar eu te-am ţinut de mână ca să-ţi încălzesc degetele îngheţate. Ai izbucnit în râs pentru că şi eu eram la fel de rece ca şi tine. Măcar am încercat…

În seara aceea nu era nimeni pe stradă. Mi-ai spus că-ţi place pustiul. Am zâmbit, iar tu m-ai întrebat de ce. N-am ştiut ce să-ţi răspund. Am zâmbit pentru că mi-ai strâns şi mai tare mâna într-a ta. Am zâmbit pentru că eram singuri pe Pământul ăsta atât de pustiu. Am zâmbit pentru că zâmbitul ţine de cald (ştii tu, pui în mişcare muşchii feţei…) Am zâmbit pentru că eram cu tine. Am zâmbit pentru că erai cu mine.

„Deci? De ce zâmbeai?”

„Doar aşa…”

Te-am văzut cu coada ochiului. Rânjeai. Ploaia încetase. Ne ţineau de urât nişte câini maidanezi. Şi câinii ăia au povestea lor de dragoste, să ştii. Poate că nu suntem chiar atât de singuri pe cât am fi crezut…

Te-am întrebat unde îţi ţii sufletul şi mi-ai răspuns „în tine”. Te-am întrebat de ce în mine şi mi-ai răspuns „ca să fie în siguranţă”. Te-am întrebat de ce şi mi-ai răspuns „dacă l-aş ţine în mine s-ar distruge. Ştii că eu merg mai apăsat. Dacă aş călca cu o forţă mai mare, s-ar sparge sufletul…” Te-am întrebat de unde eşti atât de sigur că eu nu-l voi sparge şi nu mi-ai răspuns imediat. Ai tăcut, te-ai gândit, ai fluierat şi ai dat din umeri. „Îmi asum riscul ăsta.”

Şi iar ai tăcut. Am trecut pe lângă un parc şi un porumbel ţi s-a aşezat pe umărul stâng. Chiar deasupra inimii. Ţi-a ciugulit geaca şi a zburat. Am trecut pe lângă câţiva măturători care se ocupau cu strânsul prafului de stele de pe şosea. Ai găsit şi tu un grăunte de stea undeva pe bulevardul Regina Elisabeta, dar ai fost neatent şi a zburat şi el după porumbel… Te-am certat, iar tu mi-ai promis luna de pe cer. Iar eu te-am certat din nou.

Câteva zile mai târziu ne plimbam din nou, iar la un moment dat tu ai scos din buzunar o fărâmă din lună. Mi-ai prins-o în păr ca pe o agrafă. Mi-ai spus că lumina lunii crea iluzia unei aure în jurul capului meu. Te-am întrebat dacă minţi şi ai spus că da. De fapt, eu eram aura din jurul lunii…

Într-o vară am plecat împreună la mare. Acolo, ai ascuns într-un val visul, fericirea, viitorul, totul nostru. Şi l-ai lăsat să plece. Am plâns de dor, iar tu m-ai liniştit. Mi-ai promis că valul o să se întoarcă într-o zi, dar sub altă formă. Şi că noi doi vom fi mereu aceiaşi, unul pentru altul, dar sub altă formă…

Etichete: iubesc

0 comentarii