Să vă vorbesc despre demonii mei? Sunt mici şi mari, puternici şi uşori ca nişte năluci. Mă bântuie neîncetat. Se adăpostesc în ochii mei, pe prima copertă, invitându-i pe ceilalţi oameni la distrugere. La distrugerea celor care mă deschid, nu a mea. Eu sunt deja distrusă. Pătată. Aruncată pe trotuare, dusă de vânt, ruptă. Nimeni nu m-a luat cu atâtea pagini lipsă. Nimeni n-a acceptat să coloreze doar paginile rămase, cu contururi tremurate şi desene care nu sunt armonioase.


Ce faci aici? Cine eşti, de ce mă deschizi? De ce ai luat creionul ăla între degete?

Ai fost tu. Acum îmi amintesc. Îmi amintesc atingerea la început curioasă a degetelor tale, apoi din ce în ce mai apăsat pe cotorul meu. Vertebrele mele ţi-au alergat printre atingeri. Ai început să mă colorezi. Azi o pagină, mâine încă una, poimâine încă una... Ai avut grijă la contur, m-ai dus la tine acasă şi m-ai aşezat pe noptieră. Şi în acea seară ţi-am zărit demonii din ochi. Pare-se că începeau să prindă drag de monştrii mei.