ea şi-a adunat o tolbă
de necuvinte dulci, sfioase,
ce n-au văzut lumina lunii,
nici întunecimea zilei.
le-a pitit un an, doi, zece
pân-au îmbrătrânit cu toate,
şi-abia atunci a îndrăznit
să rupă pielea de pe tolbă
şi să scoată la lumină

"iubire"
şi "sentiment"
şi familia lor cea mare
"voluptate", "chin" şi "dor"
pe care lumea - ce să vezi?
secole de atunci încolo
le păstrează-n tolbe-ascunse
prea fricoşi să le dea drumul

şi se consumă rând pe rând
voluptatea şi cu dorul,
sentimentul cu iubirea,
şi în ei, bieţi saltimbanci
jonglând banalitatea vieţii,
rămâne doar un singur
necuvânt:
chinul, veşnic nerostit

Etichete: însufleţesc, poezind

0 comentarii