Ce tristă şi dulce e imaginea biciclistului albastru. În fiecare zi, între nouă douăzeci şi trei şi zece patruzeci şi patru, pedalează îngândurat prin oraş, sau chiar în afara sa. Îl văd de la fereastră. E amuzant cum am ajuns să ne sincronizăm activităţile de dimineaţă. Eu îmi fac cafeaua şi învârt în ceaşcă exact până în momentul în care el iese din bloc (când se întâmplă să întârzie câte un minut-două, îmi face un semn cu mâinile, scuzându-se astfel că m-a făcut să învârt în cafea mai mult decât era necesar). Apoi, în timp ce el se urcă pe bicicletă, eu îmi aşez ceaşca pe pervaz. Timp de trei sorbituri şi jumătate ne privim unul pe altul, ne facem cu mâna sau doar ne zâmbim. E incredibil. El dă deja două ture prin faţa blocului până îmi termin eu cafeaua. În felul ăsta ştiu că am savurat-o într-adevăr.

La întoarcere avem un alt ritual – când se opreşte şi se dă jos de pe bicicletă eu citesc o carte pe scaunul de lângă fereastră. Atunci el foloseşte mica sonerie a bicicletei pentru a-mi atrage atenţia că s-a întors. Eu las cartea din mână, scot capul pe geam şi îi fac semn să sune la interfonul meu (el nu-şi ia niciodată cartela de acces în bloc; recunosc că de la un timp mă întreb cu ardoare de ce?).

Iar asta e toată interacţiunea pe care o am cu vecinul meu. De ieşit nu ies din casă. Nici el nu prea iese. I-aş auzi uşa scârţâind infernal dacă ar ieşi. Astfel stăm izolaţi în fiecare zi, cu un singur perete care ne desparte, un perete rece şi gros, prin care uneori aud muzica pe care biciclistul o ascultă. Muse, The Beatles şi Beethoven. Atunci eu îi răspund cu Pink Floyd, Radiohead sau Bach. Se dau adevărate dueluri între noi. Nu-i nevoie să decidem câştigătorul – celălalt se dă singur învins când crede că e cazul.

De vorbit nu ne-am vorbit niciodată. Nu l-am auzit niciodată vorbind la telefon; nici nu ştiu cum îi sună vocea. Nici el nu m-a auzit pe mine. Adevărul e că nu am pe cine să sun, poate nici el. Zilele mi le petrec studiind, mai ales vara – e o plăcere sadică în a sta închisă în casă în vreme ce restul populaţiei iese prin parcuri pentru a se răcori. Adesea m-am întrebat ce face vecinul meu ziua. De plecat nu pleacă decât în cursul dimineţii, când îşi face plimbarea obişnuită pe două roţi. Aduce puţin a student, dar nu pot fi complet sigură.

Ziua ne-o încheiem întotdeauna la fel – eu bat de trei ori în perete, el tot de trei ori. E felul nostru de a ne ura „noapte bună”. Nici nu ştiu de unde a pornit întregul nostru limbaj, ba chiar tind să-l consider, la o adică, pueril şi fără nicio direcţie. Dar mai e ceva... Uneori ne şi scriem. Avem ore stabilite – eu ies din casă la ora 3, el la 4 – când ne depunem scrisorile în cutiile de corespondenţă. Aşa am ajuns să ne împărtăşim viaţa unul celuilalt, să plângem unul pentru altul, să ne adresăm cuvinte încurajatoare. I-am promis că într-o zi o să-i trimit prin curier sufletul meu. Mi-a promis că şi el va face acelaşi lucru. 

Etichete: jucăuş, visez

0 comentarii