Femeia (cu voce slabă): Să trăieşti... Ei da, asta-i ceva nou prin locurile astea.
Bărbatul: Nu vă supăraţi că vă întreb, dar cum definiţi dumneavoastră viaţa "prin locurile astea"?
Femeia: Pură existenţă. Descompunere care culminează în ţărână. Corpul putrezeşte, şi o dată cu el şi sufletul. Şi-apoi cum se mai ridică în eter o mumie de suferinţă?
Bărbatul: Suferinţă? Nu se pierde o dată cu moartea?
Femeia: Nu, de-aia e bine să nu aduni nimic în suflet. Îl îngreunezi degeaba. Îi faci imposibilă traversarea din ţărână în cer. Tot ce-i în suflet rămâne în suflet. De-aia e etern. Ce ai în creier se duce dracului odată şi-odată. De-aia e efemer. Spuneţi-mi, să vă sap groapa sau mai stăm la discuţii?
Bărbatul: Doar un moment, vă rog. Există vreun loc unde mi-aş putea depozita nişte bunuri de preţ?
Femeia: Cum ar fi...
Bărbatul: ...visurile, voinţa şi speranţa. Nu mai am nevoie de ele.
Femeia: Fiţ buni şi luaţi speranţa cu dumneavoastră. Nu se ştie niciodată când aveţi nevoie de ea...
Bărbatul: Deja mi-e prea greu sufletul. Ia luaţi-l în palmă, cântăriţi-l.
Femeia (cântărind sufletul în mână): E ireal de greu... Ce-aţi făcut în viaţa asta, domnule?
Bărbatul: Am trăit.

Etichete: dialog bidimensional

0 comentarii